Mi-au spus că mă cheamă Boy.
Dar, pentru prima dată, simt că sunt și al cuiva.
Nu știu exact în ce zi a început să se schimbe viața mea. Eu nu mă pricep la calendare și nici la Facebook. Știu doar că, la un moment dat, CINEVA a văzut o fotografie cu mine, postată pe Facebook.
Eram doar o fotografie publicată de Cățeii de la Danyflor - Adopții cu suflet.
Pentru mine a fost doar o fotografie.
Pentru această doamnă din Olanda, însă, a fost începutul unei povești.
Nu știu ce i-a plăcut. Poate ochii mei. Poate urechile. Poate privirea aceea pe care voi, oamenii, o înțelegeți uneori fără să fie nevoie de cuvinte.
Cert este că m-a ales.
Pe mine.
Nu știa povestea mea de dinainte.
Nici eu nu i-o pot spune.
Dar a știut un lucru: voia să îmi ofere șansa de a avea o familie.
Și așa, de la sute de kilometri depărtare, în Oanda, cineva a început să îmi pregătească o viață nouă.
Până la „acasă”, a găsit un loc în care să aștept. La Fabiss Pet Residence. Pentru că nu voia ca eu să fiu mutat pur și simplu dintr-un adăpost într-un loc oarecare, doar pentru a aștepta, cât timp se finalizează toate procedurile necesare plecării mele. Mai sunt lucruri de organizat, acte, vaccinuri, transport și e nevoie de puțin timp până când totul avea să fie pregătit.
Așa că, a rezervat și a organizat venirea mea aici. Era important să știe că până la plecare, voi fi într-un loc sigur, îngrijit și în care oamenii vor avea răbdare cu mine.
Iar pentru mine, Fabiss Pet Residence a devenit un fel de punte între două vieți. Cea pe care o las în urmă și cea pe care încă nu o cunosc.
Aici am învățat din nou să am încredere.
Printre lucrurile noi pentru mine s-a numărat și toaletajul.

Nu eram obișnuit cu aparatul de tuns, cu zgomotele, cu manevrarea și cu toate acele senzații noi. Nu-mi erau deloc familiare.
Pentru mine era totul nou. Era prea mult.
Așa că nimeni nu s-a grăbit. Cei de la Fabiss au decis că nu trebuie terminat totul atunci.
Toaletajul meu a fost împărțit în două reprize, în două zile diferite, tocmai ca experiența să nu fie copleșitoare.
În prima zi am făcut cât am putut. Apoi ne-am oprit.
Am respirat, m-am linistit și am revenit a doua zi.
Poate în fotografii vedeți doar un „înainte” și un „după”.
Eu cred că între cele două imagini se mai vede ceva: un câine care învață încet că mâinile oamenilor pot însemna grijă. Un câine care începe să înțeleagă că oamenii se pot opri atunci când îmi este prea mul și că pot avea răbdare cu mine. Un câine care a început să înțeleagă că nu toate lucrurile necunoascute trebuie să fie înfricoșătoare și că uneori trebuie doar să ți se ofere puțin timp.
Pentru mine asta valorează mai mult decât o tunsoare frumoasă.
Acum am și o dată pentru cea mai importantă călătorie.
Mă întreb cum va fi prima noastră întâlnire.
Probabil că oamenii vor avea emoții.
Eu, cel mai probabil, voi mirosi tot ce se poate mirosi.
Și se pare că nu mă așteaptă deloc o casă liniștită. Nici pe departe.
Am aflat că voi intra într-o familie adevărată de patrupezi.
Mă așteaptă nouă pisici.
Da, ați citit bine.
Nouă.
Printre care și Lady, o Siameză care are și ea o poveste legată de România și care știe deja cum este să lași în urmă o viață nesigură. Probabil va fi una dintre cele care mă va înțelege cel mai bine.
Mai e și Risk, un Ciobănesc Australian de 15 ani care, din câte am auzit, nu prea pare impresionat de numărul acesta. Cred că vom avea ce povesti. Eu despre România, el despre cum să ajungi la 15 ani și să te comporți ca și cum nu ar fi mare lucru.
Și ar mai fi și Oma, bunica familiei, un metis de terrier de aproape 20 ani, salvată după o otrăvire, tot din România. La vârsta ei, programul este simplu: somn, mâncare și liniște. Și cred că sună foarte bine.
Undeva printre ei va exista un loc și pentru mine.
Nu va trebui să mă adaptez într-o zi.
Nu va trebui să demonstrez nimic.
Voi avea timp să observ, să învăț și să capăt încredere.
În ritmul meu.
Iar după ce voi ajunge în Olanda, lumea va deveni și mai mare.
Noua mea familie călătorește și în Germania, așa că mă așteaptă păduri, munți și multe plimbări în natură.
Pentru un câine care, nu cu mult timp în urmă stătea retras și privea lumea de la distanță, pare aproape incredibil.
Dar partea cea mai frumoasă nu sunt munții.
Nici pădurile.
Nici măcar toate mirosurile noi pe care abia aștept să le descopăr.
Partea cea mai frumoasă este faptul că, după fiecare drum, voi avea un loc în care să mă întorc.
Cred că asta înseamnă, de fapt, să ai o casă.
Deocamdată, sunt încă Boy de la Fabiss Pet Residence.
Mai am câteva zile aici.
Mă plimb, mă odihnesc, mănânc bine, cunosc alți căței care vin aici în vacanță, mai descopăr câte ceva și mă pregătesc pentru o viață despre care încă nu știu prea multe.
Cu ceva timp în urmă eram doar un cățel retras, într-o fotografie pe Facebook.
Cineva s-a oprit asupra fotografiei și a văzut mai mult de atât.
A văzut un câine care merită mai mult.
Eu sunt Boy.
Și cred că povestea mea nu este despre locul din care plec.
Este despre locul în care mă îndrept: ACASĂ!